1 Decemrie

Standard

Azi-noapte dupa ora 00:00 am primit un e-mail la serviciu pentru biroul din Romania cu un patriotic „La multi ani”, am raspuns, ne-am urat unii la altii toate cele bune si ne-am intors la munca.

Mi se par false urarile astea.

Romania ar trebui iubita in fiecare zi, iar steagul nu ar trebui sa apara numai de 1 Decembrie. Iubeste Romania cand lasi comentarii rautacioase despre romani pe pagini straine, iubeste-ti tara cand pleci si te intreaba strainii cum e la tine. Explica-le cat de frumoasa e si cat de ospitalieri suntem noi, ca oameni rai si prosti au si altii si nu are rost sa-i amintesti. Iubeste tara in care te afli atunci cand in loc sa arunci ambalajul pe jos il pastrezi in buzunar pana gasesti un tomberon. Iubeste-o zilnic.

1 Decembrie nu ar trebui sa fie despre trendurl de a-ti face o poza cu steagul, ar trebui sa fie un motiv de celebrare a steagului pe care il poti mereu!

Anunțuri

Toamna

Standard

E nopate lungă, lună plină
Fiori reci de toamnă neagră
O frunză-ncet pe unda lină
Așteaptă podul să îl treacă.

Și eu tot cu tine langă
Te țin de mână ca și cum
Nici n-au plâns, nici n-au sa plangă
Mii de iubiți atunci si-acum.

Tresar si-acum câteodată
Când mă săruți pe frunte scurt
Și nu-mi imaginam vreodata
C-am să iubesc atât de mult.

~3:42 am

Cand prea mult devine PREA mult?

Standard

Cand ne dam seama ca am indurat prea mult? Cand ne hotaram ca nu mai putem? Cand suntem gata sa aruncam prosopul si sa punem punct?

Niciodata!

Ne incapatanam sa credem ca putem schimba o persoana, ca ne putem construi fericirea asa cum vrem noi o data cu omul de langa noi. Il avem intreg, il avem langa noi, il avem pentru noi si totusi il vedem numai lipsurile, il vedem gol si avem o nevoie patologica sa il umplem si sa-l imbracam cum vrem noi, dar noi sa ramanem neatinsi. Niciunul din lucrurile astea nu se intampla. Nu-l modelam dupa cum vrem noi ci dupa cum incercarile noastre de a-l schimba il modeleaza, iar noi, dupa fiecare tentativa, primim incercarea noastra sub forma unui bumerang ce se intoarce mult mai puternic si ne ciunteste pana la un punct in care noi vom fi aceia ce vor trebui umpluti si imbracati.

Ne invartim cu totii intr-un cerc vicios si altii vor incerca sa ne umple, iar incercarile lor ii vor goli pe ei; oameni intregi, frumosi incercand sa ajute.

Asa ca de ce incercam sa umplem si nu incercam sa acceptam?

Creștem împreună

Standard

 

Am intrat pe facebook și am vazut unul din statusurile alea motivaționale în care te sfătuiesc să te căsătorești cu „cineva care e mândru că câştigi 50 lei sau 5000 de lei pe săptămână.” ** Sincer, aș fi și eu mândră dacă eu sau viitorul soț am câștiga 5000 de lei pe săptămână.**

Dar ideea este alta; de ce să vrei să fii cu cineva care nu vrea mai multe de la tine, care să îți vadă potențialul și totuși să zică „mneah, merge”? Mereu am crezut că într-o relație trebuie să creștem împreună, iar asta nu se va întâmpla dacă ne e egal cu zero ce face celălalt. Cred.

Nu sunt expertă în relații, **ar fi ciudat** însă din punctul meu de vedere ar trebui să fim cu cineva care vrea să facem mai mult și care vrea să facem mai bine, să dăm din coate și să fim mândrii de noi în primul rand, iar apoi el/ea să fie mandru/mandră la randul lui/ei de căt putem să ne ridicăm și să susțină în continuare această ascendentă.

Curatenie de…vara

Standard

Nu, n-am spalat podele din casa, nu am aspirat covoarele, nu am schimbat perdele, insa am scos podeaua si nimeni nu ma mai calca pe ea, cine vrea sa fie alaturi de mine poate sa se ridice deasupra a tot ceea ce este comun si sa pluteasca alaturi de mine, am scos fiecare scama  si am indepartat orice firisor de praf-sunt alergica la „particule”-. Nu am schimbat perdelele, dar le-am desfintat si pe ele, nu-mi mai place sa ma ascund, imi place cand sunt vulnerabila, imi place sa ma vada lumea chiar si atunci cand nu vreau. De ce sa mai tin perdelele si sa le trag doar cand simt ca o sa fiu acceptata cand pot sa le dau jos si sa priveasca cine vrea, sa se aproprie cine poate si sa plece restul.
Privesc inapoi si ma amuza nesiguranta cu care vorbeam, mi se par usor patetice momentele in care ma gandeam la glume bune dar nu le spuneam ca : „Cine sa rada la ele?” Imi place cum am crescut, imi place CA am crescut, imi place sa ma bucur de momentele din fiecare zi.

Duminica dimineata imi place sa ma trezesc, sa torc usor si sa ma rostogolesc pana ce ma opresc in barbatul pe care il iubesc de ceva ani incoace, imi place sa ma straga in brate si apoi sa fug sa fac o cafea repede si sa ma grabesc iapoi in pat unde ma asteapta, sa imi incrucisez picioarele si sa vorbim. Niciodata nu a inteles nevoia mea de a-mi bea nesul imediat ce ma trezesc.

Imi place cand ma trezesc si gasesc mesaje pe telefon de la prietenii pe care mi-i i-am facut pe parcursul anilor, de la perosane pe care abia le-am cunoscut dar care sunt ale naiba de interaste si amuzante si care rad la glumele mele, pentru ca acum nu mai simt nevoia sa ma intreb cine va rade la ele, acum stiu.

My American Dream

Standard

Ultima data cand am postat ceva eram pe punctul de a pleca in S. U. A., orbita de tot ceea ce imi imaginam ca va fi America pentru mine, acum scriu din punctul de vedere al omului care a fost si a vazut si mai mult decat vazuse.
Toate formalitatile au durat ceva, au fost examenele de care a trebuit sa scap, lui intregi care trebuia sa treaca si m-am trezit in iunie ca urmeaza sa plec pentru 3-4 luni departe de tot ce inseamna acasa. Stiam ca o sa plec, dar parca totul a devenit real in momentul in care am pus pixul jos la finalul ultimului examen si am realizat ca trebuie sa fug acasa sa imi termin bagajul pentru ca seara plecam spre Bucuresti. Stiam ca o sa-mi fie dor de iubitul meu, de mami, de prieteni, de restul familiei, dar stiam deseamenea ca o sa vorbim la telefon, pe Whatsapp, pe Facebook, pe Skype. Cumva nu imi era nicicum, dar eram nerabdatoare sa vad cum este sa zbori cu avionul, cum sunt americanii, cum e America, cum e sa nu mai stai cu ai tai in casa.
Eram in aeroportul din Bucuresti cu ceilalti studenti, asteptand avionul care urma sa ne duca in Amsterdam si incercam sa profit de timpul ramas doar sa stau cu iubitul si cu mami in brate(amandoi in acelasi timp daca se putea). Voiam ca momentul ala sa dureze cat de mult posibil pentru ca in imbratisarea lor era siguranta, era iubire si era bine!
Mi-am luat la revedere de la ei si am pornit spre avion. Dupa ce am trecut de control, ne-am luat locul in avion, am strans tare de cotiere cand ne-am simtit stomacul in gat si am decolat catre libertate.
Ajunsi in Amsterdam, fiecare incercam sa prindem semnal Wi Fii pentru a ne putea contacta cumva parintii, apoi, dupa ce ne-am lasat pagubasi, am inceput sa facem poze, sa vorbim cu restul lumii din aeroport, sa glumim cu paznicii…a fost ca si cum iesisem la un suc intre prieteni, iar dupa ce cele 2 ore in care a trebuit sa asteptam s-au scurs, ne-am imbarcat cu totii in cel de-al doilea avion si am plecat catre cea mai tare vara!

MiraTG

Best summer ever

Standard

Facultatea din zilele noastre nu este doar o institutie in care mergi, inveti, pleci acas’. E un loc unde se strang cei mai haiosi, cei mai studiosi, cei mai linistiti, cei mai nebuni oameni, adica locul unde intalnesti cea mare diversitate de persoane. Pasesti pe holurile Universitatii si nu poti face altceva decat sa zambesti.
In timp ce asteptam o profesoara, in sala de curs intra o tipa inalta, frumoasa si extrem de zambitoare. Imi da un ziar si un fluturas si ma intreaba daca vreau sa merg la vara in state. Nu apuc sa spun nimic ca deja ma invita sa imi las numele, numarul de telefon si email-ul, lucru pe care l-am facut fara sa ma gandesc o clipa ca datele puteau fi pentru cu totul alte lucruri.
Intr-o zi ma suna un numar si tipul de la capatul firului ma invita la o prezentare despre un program ce ma trimite in America, asa ca a doua zi ma trezesc intr-un mic birou decorat intr-un stil tare nonconformist ( harti pe pereti, o placa de surf atarnata pe alt perete, postere cat peretii) cu 2 oameni in el; o tipa imbracata in negru, cu un zambet extrem de larg si parul negru si ondulat si un baiat imbracat lejer, neras, cu un aspect boem, cum avea mami sa zica ceva luni mai tarziu. Stateau in spatele unor calculatoare si ascultau Metallica in surdina. E usor de inteles de ce m-am simtit atrasa de locul ala. Cand am vrut sa ma asez am realizat ca erau defapt trei persoane in birou, doar ca unul ceva mai retras, dar cu acelasi zambet larg ca si al tipei.
Nu aveam de unde sti ca 6 luni mai tarziu, impreuna cu aceiasi 3 oameni cunoscuti in acel micut birou, voi ajunge sa iau masa de pranz aproape zilnic, sa stau cu ei ore in sir, sa ma invete atat de multe lucruri despre munca intr-un birou (caci am lucrat alaturi de ei) ,si mai ales ca imi voi planifica cea mai tare vara tot cu ei.
Da, plec in America!
M-am inscris in program, am trecut de interviul cu angajatorul, am ajuns la Ambasada SUA, am luat viza, am facut poza langa Ambasada, am sters poza de langa Ambasada. (nu am vrut eu, a vrut nenea cu ditamai mitraliera de la paza), am ajuns acasa.
Lucrand cu ei am cunoscut o groaza de lume; din Moldova, din Albania, din Uzbekistan, din alte orase, din acelasi oras, am reluat legatura cu o prietena veche (pleaca si ea cu noi) si nu am fost nicicand mai implinita decat sunt acum!
Spuneam de ziua mea ca am tot ce imi doresc, si am. Am visele care usor-usor vad ca le pot transforma in realitate, am rabdarea necesara sa astept sa se implineasca, am oamenii potriviti in jurul meu fara sprijinul carora as fi un dezastru (mai mult decat sunt deja) si am un bilet de avion catre o experienta de neuitat.
Am inteles ca o sa fiu foarte ocupata si ca abia o sa am timp sa vorbesc cu ai mei, acasa, dar o sa fac 1 000 de poze si pe cele mai frumoase le voi posta aici!
Daca sunteti studenti si vreti si voi sa plecati in State sau stiti pe cineva care isi doreste lucrul asta, sunt aici pentru a raspunde la intrebari! 😀 Pana atunci…uitati-va la asta!